Padureanca

Padureanca, scrisa dupa Moara cu noroc, dar publicata abia in 1884, in revista Tribuna, zugraveste viata campenilor si a padurenilor din Siria. Actiunile umane stau, inevitabil, fie sub semnul intamplarii, fie al norocului sau al nesansei. Eroii lui Slavici actioneaza in sensul iesirii dintr-o conditie data, avand sansa maretiei tragice, dar enorme discrepante sociale din lumea satului acelei vremi se rasfrang fatal asupra modului de gandire si de existenta al oamenilor.

Iorgovan simte pericolul latent care pandeste, ascuns in dragostea sa patimasa, si doreste sa evite primejdia, dar in zadar. Vointa sa nu este suficient de puternica. Elementele tragicului se regasesc inca de la inceputul operei. Este vorba despre imbatabila forta a destinului, despre caractere orientate vocational spre disolutie si, in final, spre moarte. Tragicul se intrepatrunde vizibil cu idilicul. Eliminarea limitei se realizeaza prin asezarea omului sub semnul destinului. Se genereaza astfel un pol opus tragicului, un refugiu. Personajele au la indemana o varianta pentru a se indeparta de epicentrul conflictului, de a-l refuza atunci cand se simt coplesite: plecarea. Iorgovan iese din sat de numeroase ori, intra in contact cu alti oameni si alte valori. La fel, Simina si Sofron prefera ca loc alternativ spatiul satului Socodor, exterior focarului conflictual. La adapostul distantei, sufletul isi poate domoli patima, iar ratiunea are sansa de a-si reintra in drepturi. Maestru al analizei sufletului feminin, autorul reda trairile Siminei...

Ioan Slavici (1848-1925) a fost scriitor, jurnalist si pedagog, membru corespondent al Academiei Romane.

Provenind dintr-o familie de tarani ardeleni, remarcabila opera literara a lui Ioan Slavici este influentata de viata satului ardelenesc. Desi nu detinea o cultura vasta, a fost considerat de criticul George Calinescu un instrument excelent de observatie al mediului rural, oferind in nuvelele din popor si in studiile sale o fresca a moravurilor, a comportamentului oamenilor, in functie de nivelul lor social, in cele mai mici detalii ale tinutei, portului popular, vorbirii si gesturilor.

Slavici crede ca spiritualitatea omeneasca nu are nimic metafizic in sine, ca „omul este rezultatul organic al vietii sociale” si ca arta este o activitate umana rationalizabila, desi nu reductibila la ratiune. El se desparte hotarat de gandirea social-filosofica si artistica a epocii anterioare, de cliseele romantismului, fiind in multe privinte un precursor al ideilor literare de mai tarziu.

Opera lui Slavici este remarcabila; ea nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare. Oamenii sunt darzi, lacomi, intriganti, cu parti bune si cu parti rele, asa cum trebuie sa fie o lume comuna. Daca ar fi avut mai multa capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umana a satului, dar ne-a lasat si una dintre cele mai autentice si mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele si romanele sale, Slavici este, alaturi de ceilalti clasici, scriitorul care a avut o contributie decisiva la asezarea literaturii noastre pe fagasul modernitatii. A fost un intemeietor al realismului romanesc modern, astfel incat va ramane un punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.